Poeti Romani

Cântaţi prieteni, cântaţi
Să n-auziţi moartea când vine!
Un soldat mort miroase mai urât ca un câine,
Dar jertfa lui se cade s-o lăudaţi.

Astă noapte a căzut undeva o stea
Şi n-o fi de-a bine.
Fericiţi păduchii din cămaşa mea,
Ei nu vor muri odată cu mine.

„Stihuri pentru Draga”

Din antologia „Aceşti mari poeţi mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu

Ca păianjenul scamator
Singur visele îmi torc, viaţa îmi torc
Din firul meu, din sângele meu
S-a născut DRAGA, cum am vrut eu.

Mult am mai umblat şi am ostenit
Mi-am târât umbra prin toţi mărăcinii
Colbul drumului, ca un strai, adeseori m-a învelit
Ramurile pădurii mi-au fost adăpost şi ciulinii.

Uite, faţa mi-e neagră ca de pământ.
M-am uitat în oglindă azi dimineaţă,
Am douăzeci şi opt de ani, iubito, şi sunt
Mult prea obosit de dragoste şi de viaţă...

– Iată ce iarnă albă, ce iarnă frumoasă…
E atâta bucurie în ninsoarea de afară.
Ascundeţi-mă, dragii mei, ascundeţi-mă
Să nu mă vadă lumea cât sunt de întristat
Cât sunt de slab şi de mohorât
În acest anotimp al sfârşitului vieţii!


Cum au pălit de repede nădejdiile mele
Şi cum a încărunţit chipul acela tânăr din vis.
Şi prietenul meu cel mai bun…!
Florile toate au un  sfârşit.
Numai omul colindă mereu…

De când trăiesc oare, Doamne…
De câte ierni, de câte veri, de câte toamne…?
Le văd toate ca-ntr-un trecut foarte îndepărtat
Întâmplările pline de câlţi
Povestea vieţii mele îşi are paginile galbene, decolorate
Ca o hârtie care a stat în fereastră prea mult.

Ce bine că n-am murit încă, iubita mea!
E atât de trist să zaci dedesubt,
Când se topesc zăpezile afară…
Hai, să eşim la soare ca doi bolnavi,
Primăvara caldă să ne vindece rănile…

Cum creşte destinul, ca vâscul, în noi!
Îl hrănim cu tulpina noastră, cu sângele,
Anii curg ca ploile, nesecatele ploi,
Amintirile îngroapă-le, plânge-le.

Uite, aici m-am născut,
Aici am visat, am trăit
Bătrânii mei de mult au murit
Şi n-am plâns şi nu m-a durut.

Vino, să priveşti nopţile mele ostenite de vară,
Luna e fără strălucire, e goală.
Salcâmilor le atârnă crengile până la pământ, în fereşti
Şi în sângele meu doarme cerul ca o mare plictiseală.

Stau uneori şi tăcerile putrezi, le adulmec, le ascult.
Parcă totul a fost pus la cale cândva, prea demult,
Şi din ospeţele de pomină cu boscari şi fanare
N-a mai rămas aprinsă nici o lumânare…

Vino, mireasa mea, să ascultăm împreună
Vieţile care au fost… Le auzi cum sună?
Au trecut o dată pe aici înnoptaţi cu alai
Bunii mei, cheflii, în droşti şi pe cai;

Aici s-a petrecut mult, s-a dănţuit, s-a iubit
Şi nimeni n-a mai fost de atunci fericit.
Ceasornicele au amuţit colbuite, de parcă
N-a mai fost nimeni să le întoarcă.
N-a mai rămas pentru noi nici un semn
Încrustat în pridvorul de lemn.

Chipurile galbene din pereţi şi ţipeniile musafire
Nu mai pot să se bucure, nici să se mire.
În viaţa noastră, în casa mea,
De mult nu se mai poate nimic întâmpla.

Arborii uituci care nu te-au văzut niciodată
Şi câinele, orb de veghe prin bălării,
Te vor pofti în casă ca pe o veche cunoştinţă, dacă ai să vii.

Se vor arăta flecari, prietenoşi,
Copacii mei înalţi, scorburoşi
(La rădăcina lor, poate, mai visează şi acum
Ceaune grele cu aur vechi şi bătrân,
Sălbi şi paftale şi verige şi bani
Ascunse acolo de cine ştie câţi ani)
Vei fi stăpâna noastră, a mea şi a lor!
Bucură-te, grădină, şi tu zarzăr ales
N-o să mai rămâi de acum necules!
Salcâmilor, a venit DRAGA!
Nu mai dormiţi, salcâmilor!