Poeti Romani

Nichita Stanescu - Season's end

2007-08-24T02:12:00.000+03:00

I was so very aware
that the afternoon was dying in the domes,
and all around me sounds froze,
turned to winding pillars.

I was so very aware
that the undulant drift of scents
was collapsing into darkness,
and it seemed I had never tasted
the cold.

Suddenly
I awoke so far away
and strange,
wandering behind my face
as though I had hidden my feelings
in the sensless relief of the moon.

I was so very aware
that
I did not recognize you, and perhaps
you come, always,
every hour, every second,
moving through my vigil - then -
as through the spectre of a triumphal arch.

Nichita Stanescu - Sentimental story

2007-08-24T02:11:00.000+03:00

Then we met more often.
I stood at one side of the hour,
you at the other,
like two handles of an amphora.
Only the words flew between us,
back and forth.
You could almost see their swirling,
and suddenly,
I would lower a knee,
and touch my elbow to the ground
to look at the grass, bent
by the falling of some word,
as though by the paw of a lion in flight.
The words spun between us,
back and forth,
and the more I loved you, the more
they continued, this whirl almost seen,
the structure of matter, the beginnings of things.

Nichita Stanescu - Field in Spring

2007-08-24T02:10:00.000+03:00

Green rings around the eyes, this grass in vibrant motion
arcs tenderly about you, at a distance-
you summon it, then fling it round, broken
by your laugh of youth and innocence.

Stretched under you, this curling dome of grass
would sound its voices in the gravel-
but you are unaware - and now you pass
through foreign stars, a fool.

Nichita Stanescu - On horseback at dawn

2007-08-24T02:09:00.000+03:00

Silence strikes the tree trunks, upon itself retracing,
turns to distance, turns to sand.
I have turned my only face toward the sun,
my shoulders scatter leaves in this racing.
Cutting through the field - up on two shoes
my horse leaps, steaming, from the clay.
Ave, I am turning to you, I, Ave!
The sun has burst across the heavens, crying.

Stone drums are sounding, the sun grows,
the vault of heaven, alive with eagles, before him,
collapses into steps of air, and glows.
Silence turns to blue wind,
the spur of my shadow grows
in the ribs of the field.

The sun snaps the horizon in two.
The vault of heaven pulls down its dying prison cells.
Blue spears, with no returning,
I discard my visions, both of them -
they meet him, sweet and grave.
My horse rises on two shoes.
Ave, tide of light, ave!

The sun ascends from objects, crying,
shakes the borders, voiceless and grave.
My soul meets Him, Ave!
My horse rises on two shoes.
My pale mane burns on the wind.

Nichita Stanescu - Winter song

2007-08-24T02:08:00.000+03:00

You are so beautiful in winter!
The field stretched on its back, near the horizon,
and the trees stopped running from the winter wind ...
My nostrils tremble
and no scent
and no breeze
only the distant, icy smell
of the suns.
How transparent your hands are in winter!
And no one passes -
only the white suns revolve in quiet worship.
and the thought spreads in circles
ringing the trees
in twos
in fours.

Nichita Stanescu - Burned forest

2007-08-24T02:06:00.000+03:00

Black snow was falling. The tree line
shone when I turned to see -
I had wondered long and silent,
alone, trailing memory behind me.

And it seemed the stars, fixed as they were,
ground their teeth, a stiffened nexus,
an infernal machine, tolling
the halted hours of conciousness.

Then, a thick silence descends,
and my every gesture
leaves a comet tail in the heavens.

And I hear evey glance I cast
as it echoes against
some tree.

Child, what were you seeking there,
with your gangly arms and pointed shoulders
on which the wings were barely dry -
black snow drifting in the evening sky.

A horizon howling, far from view,
darting its tongues and anthracite,
dragged me forever down the mute row,
my body, half naked, sliding from sight.

In distances of smoke the town afire,
blazing beneath the planes, a frigid pyre.
We two, forest, what did we do?
Why did they burn you, forest, in a toga of ash -
and the moon no longer passes over you?

Mihai Eminescu - One Wish Alone Have I

2007-08-24T02:05:00.000+03:00

One wish alone have I:
In some calm land
Beside the sea to die;
Upon its strand
That I forever sleep,
The forest near,
A heaven near,
Stretched over the peaceful deep.
No candles shine,
Nor tomb I need, instead
Let them for me a bed
Of twigs entwine.

That no one weeps my end,
Nor for me grieves,
But let the autumn lend
Tongues to the leaves,
When brooklet ripples fall
With murmuring sound,
And moon is found
Among the pine-trees tall,
While softly rings
The wind its trembling chime
And over me the lime
Its blossom flings.

As I will then no more
A wanderer be,
Let them with fondness store
My memory.
And Lucifer the while,
Above the pine.
Good comrade mine,
Will on me gently smile;
In mournful mood,
The sea sings sad refrain ...
And I be earth again
In solitude.

Mihai Eminescu - Desire

2007-08-24T02:04:00.000+03:00

Come now to the forest's spring
Running wrinkling over the stones,
To where lush and grassy furrows
Hide away in curving boughs.

Then you can run to my open arms,
Be held once more in my embrace,
I'll gently lift that veil of yours
To gaze again upon your face.

And then you can sit upon my knee,
We'll be all alone, alone there,
While the lime tree thrilled with rapture
Showers blossoms on your hair.

Your white brow with those golden curls
Will slowly draw near to be kissed,
Yielding as prey to my greedy mouth
Those sweet, red, cherry lips . . .

We'll dream only happy dreams
Echoed by wind's song in the trees,
The murmur of the lonely spring,
The caressing touch of the gentle breeze.

And drowsy with this harmony
Of a forest bowed deep as in prayer,
Lime-tree petals that hang above us
Will fall sifting higher and higher.

Mihai Eminescu - Venus and Madonna

2007-08-24T02:03:00.000+03:00

Oh, ideal lost in night-mists of a vanished universe:
People who would think in legends - all a world who spoke in verse;
I can see and think and hear you - youthful scout which gently nods
From a sky with different starlights, other Edens, other gods.

Venus made of blood-warm marble, stony eyes which often flash,
You embodied in a goddess woman's beauty, charm and dash:
Arms as soft as is the thinking of an emp'ror born a poet;
Woman's own divine attraction, still enticing as I saw it.

Raphael enwrapped in dreaming as below a starry sky
- Just a spirit drunk with light-rays and with Springs that never die -
Saw you and thus dreamed of Eden - flowery and redolent, -
Saw you as a queen of heaven, 'mong the angels' marriment,

And upon the empty canvas traced the God-Star of the Sea,
With a star-adorned tiara, with her bland smile, maidenly,
Pale complexion framed by gold rays - angel-like yet feminine:
After woman have been modelled angels in the vaults serene.

Thus myself, lost in the darkness of a life bent on the lyre,
Noticed you - a shallow woman, poor in soul and poor in fire -
And I wrought from you an angel, gentle as the magic day,
When, upon a life laid barren, blandly smiles a lucky ray.

Seeing that your face was pallid with a sickly drunkenness
And your lips turned purple, bitten by corruption and excess;
Cruel one, I cast upon you poetry's veil - white and dense
Covering your morbid pallour with the beams of innocence,

I had given you the pale rays which pour, magic and unreal,
On the brow of genius-angels, of angel turned ideal;
I changed demon into vestal, giggles into symphony,
And your leering sidelong glanced into the Aurora's glee.

But by now the veil has fallen! Tearing me from dreams of bliss
You are sobering my forehead with the frost-bite of your kiss
Now I'm looking at you, demon, and my love - quenched, cold, forlorn,
Teaches me to look upon you with the icy eye of scorn.

You appear as a bacchante who has stolen by deceit
Martyrdom's green wreath of myrtle mingled with a maiden's pleat
Holy was the Virgin's spirit, prayer's very counterpart,
While a long spasmodic frenzy pictures the bacchante's heart.

Oh, as Raphael created our God-Star of the Sea,
With a star-adorned tiara, with her bland smile, maidenly,
I myself have rendered godly what was merely feminine,
Just a cold and leaden woman, barren-hearted, viperine!

Are you crying, child? - Your eyes which abjectly now supplicate -
Can they once more crush and crumble my heart of an apostate?
I have kissed your hand, I'm kneeling, searching your dark, sea-deep eyes
Asking them if you can pardon - humbly I apologize.

Wipe your eyes, abandon crying! My reproach was out of season -
Cruel, unjust accusation, lacking grounding, lacking reason.
Heart of hearts! E'en though a demon through our love you're sanctified
And I venerate this demon with fair hair, eyes opened wide.

Mihai Eminescu - The Lake

2007-08-24T02:01:00.000+03:00

Water lilies load all over
The blue lake amid the woods,
That imparts, while in white circles
Startling, to a boat its moods.

And along the strands I'm passing
Listening, waiting, in unrest,
That she from the reeds may issue
And fall, gently, on my breast;

That we may jump in the little
Boat, while water's voices whelm
All our feelings; that enchanted
I may drop my oars and helm;

That all charmed we may be floating
While moon's kindly light surrounds
Us, winds cause the reeds to rustle
And the waving water sounds.

But she does not come; abandoned,
Vainly I endure and sigh
Lonely, as the water lilies
On the blue lake ever lie.

Mihai Eminescu - Eve On The Hill

2007-08-24T02:00:00.000+03:00

Dreary the horn sounds in the eve on the hill,
Sheepflocks return, stars on their way twinkle still,
Watersprings weep murmuring clear, and I see
Under a tree, love, thou art waiting for me.

Holy and pure passes the moon on the sky,
Moist seem the stars born from the vault clear and high,
Longing thine eyes look from afar to divine,
Heaving thy breast, pensive thy head doth recline.

Tired with their toil, peasants come back from the field,
From the old church, labourer's comfort and shield,
Voices of bells thrill the whole sky high above;
Struck is my heart, trembling and burning with love.

Ah! very soon quietness steals over all,
Ah! very soon hasten shall I to thy call,
Under the tree, there I shall sit the whole night,
Telling thee, love, thou art my only delight.

Cheek press'd to cheek, there in sweet ecstasy we,
Falling asleep under the old locust-tree,
Smiling in dream, seem in a heaven to live,
For such a night who his whole life would not give?

Mihai Eminescu - So Fresh Thou Art ...

2007-08-24T01:58:00.000+03:00

So like the sweet, white cherry blossom,
So tender and so fresh thou art,
And on my life's way like an angel
Appearing thou dost light impart.

Thou scarcely touchest the soft carpet,
The silk on thee doth rustling stream,
From top to toe so light and lofty,
Thou floatest like an airy dream.

From draping folds like purest marble
Thine image unto me appears,
My whole soul on thine eyes is hanging,
Those eyes so full of joy and tears.

O happy dream of love, so happy,
Thou bride of fairy tales, so mild,
No, do not smile! Thy smille doth show me
How sweet thou art, thou gentle child.

My poor eyes thou canst close for ever
With deepest night's eternal charms,
With thy sweet lips' sweet fondling, whispers,
Embracing me with thy cool arms.

A veiling thought at once now passes
Thy glowing eyes thus covering:
It is the dark renunciation,
The sweetest yearning's shadowing.

Thou go'st away and, well I know it,
To follow thee must I no more,
Thou art for me now lost for ever,
My soul's dear bride, whom I adore.

My only guilt was that I saw thee,
Which I to pardon have no might,
Mine arm I'll stretch for ever vainly
To expiate my dream of light.

Like holy Virgin's purest image
In my fond eyes thou will rise now,
The brightest crown on forehead bearing,
Where dost thou go? When comest thou?

Mihai Eminescu - Evening Star

2007-08-24T01:54:00.000+03:00

There was, as in the fairy tales,
As ne'er in the time's raid,
There was, of famous royal blood
A most beautiful maid.

She was her parents' only child,
Bright like the sun at noon,
Like the Virgin midst the saints
And among stars the moon.

From the deep shadow of the vaults
Her step now she directs
Toward a window; at its nook
Bright Evening-star expects.

She looks as in the distant seas
He rises, darts his rays
And leads the blackish, loaded ships
On the wet, moving, ways.

To look at him every night
Her soul her instincts spur;
And as he looks at her for weeks
He falls in love with her.

And as on her elbows she leans
Her temple and her whim
She feels in her heart and soul that
She falls in love with him.

And ev'ry night his stormy flames
More stormily renew
When in the shadow of the castle
She shows to his bright view.

***

And to her room with her slow steps
He bears his steps and aims
Weaving out of his sparkles cold
A toil of shaking flames.

And when she throws upon her bed
Her tired limbs and reposes,
He glides his light along her hands
And her sweet eyelash closes.

And from the mirror on her shape
A beam has spread and burns,
On her big eyes that beat though closed
And on her face that turns.

Her smiles view him; the mirror shows
Him trembling in the nook
For he is plunging in her dream
So that their souls may hook.

She speaks with him in sleep and sighs
While her heart's swelled veins drum:
-"O sweet Lord of my fairy nights,
Why comest thou not? Come!

Descend to me, mild Evening-star
Thou canst glide on a beam,
Enter my dwelling and my mind
And over my life gleam!"

And he listens and trembles and
Still more for her love craves
And as quick as the lightning he
Plunges into the waves.

The water in that very spot
Moves rolling many rings
And out of the unknown, dark, depth
A superb young man springs.

As on a threshold o'er the sill
His hasty steps he leads,
Holds in his hand a staff with, at
Its top, a crown of reeds!

A young Voivode he seems to be
With soft and golden hair;
A blue shroud binds in a knot on
His naked shoulder fair.

The shade of his face is of wax
And thou canst see throughout -
A handsome dead man with live eyes
That throw their sparkles out.

-"From my sphere hardly I come to
Follow thy call and thee,
The heaven is my father and
My mother is the sea.

So that I could come to thy room
And look at thee from near
With my light reborn from waves my
Fate toward thee I steer.

O come, my treasure wonderful
And thy world leave aside;
For I am Evening-star up from
And thou wouldst be my bride.

In my palace of coral I'll
Take thee for evermore
And the entire world of the sea
Will kneel before thy door."

-"O thou art beautiful as but
In dreams an angel shows,
The way though thou hast oped for me
For me's for ever close.

Thy port and mien and speech are strange
Life thy gleams don't impart,
For I'm alive and thou art dead
And thy eyes chill my heart."

***

Days have past since: but Evening-star
Comes up againd and stays
Just as before, spreading o'er her
His clear, translucent rays.

In sleep she would remember him
And, as before, her whole
Wish for the Master of the waves
Is clinching now her soul.

-"Descend to me, mild Evening-star
Thou canst glide on a beam,
Enter my dwelling and my mind
And over my life gleam!"

He hears: and from the dire despair
Of such an woeful weird
He dies, and the heavens revolve
Where he has disappeared.

Soon in the air flames ruddy spread,
The world in their grip hold;
A superb form the spasms of the
Chaotic valleys mold.

On his locks of black hair he bears
His crown a fierce fire frames;
He floats as he really comes
Swimming in the sun's flames.

His black shroud lets develop out
His arms marbly and hale;
He pensively and sadly brings
His face awfully pale.

But his big wonderful eyes' gleam,
Chimerically deep,
Shows two unsatiated spasms
That but into dark peep.

-"From my sphere hardly I come to
Follow thy voice, thy sight;
The bright sun is my father and
My mother is the night.

O come, my treasure wonderful
And thy world leave aside
For I am Evening-star from up
And thou wouldst be my bride.

O come, and upon thy blond hair
Crowns of stars I shall crowd,
And more that all of them, up there,
Thou wild look fair and proud."

-"O thou art beautiful as but
In dreams a demon shows,
The way though hast oped for me
For me's for ever close.

The depths of my breast ache from the
Desire of thy fierce love
My heavy, big eyes also ache
When into them thine shove".

-"But how wouldst thou that I come down?
Know this - for, do I lie? -:
I am immortal, while thou art
One of those that must die!"

-"I hate big words, nor do I know
How to begin my plea;
And although thy discourse is clear
I don't understand thee.

But if thou wantest my flamed love
And that would not be sham,
Come down on this temporal earth,
Be mortal as I am!"

-"I'd lose my immortality
For but one kiss of thine!
Well, I will show thee how much too
For thy fierce love I pine!

Yes, I shall be reborn from sin,
Receive another creed:
From that endlessness to which I
Am tied, I shall be freed!"

And out he went, he went, went out,
Loving a human fay,
He plucked himself off from the sky,
Went for many a day.

***

Meanwhile, the house-boy, Catalin,
Sly, and who often jests
When he's filling with wine the cups
Of the banqueting guests;

A page that carries step by step
The trail of the Queen's gown,
A wandering bastard, but bold
Like no one in the town;

His little cheek - a peony
That under the sun stews;
Watchful, just like a thief, he sneaks
In Catalina's views.

-"How beautiful she grew" - thinks he -
"A flower just to pluck!
Now, Catalin, but now it is
Thy chance to try thy luck!"

And by the way, hurriedly, he
Corners that human fay:
-"What's with thee, Catalin? Let me
Alone and go thy way!"

-"No! I want thee to stay away
From thoughts that have no fun.
I want to see thee only laugh,
Give me a kiss, just one!"

-"I don't know what it is about
And, believe me, retire!
But for one Evening-star up from
I've kept my strong desire!"

-"If thou dost not know I could show
Thee all about love's balm!
Only, don't give way to thy ire
And listen and be calm.

So as the hunter throws the net
That many birds would harm,
When I'll stretch my left arm to thee,
Enlace me with thy arm.

Under my eyes keep thine and don't
Let them move on their wheels
And if I lift thee by the waist
Thou must lift on thy heels.

When I bend down my face, to hold
Thine up must be thy strife;
So, to each other we could throw
Sweet, eager, looks for life.

And so that thou have about love
A knowledge true and plain,
When I stoop to kiss thee, thou must
Kiss me too and again."

With much bewilderment her mind
The little boy's word fills,
And shyly and nicely now she
Wills not, and now she wills.

And slowly she tells him:- "Since thy
Childhood I've known thy wit,
And as thou art and glib and small
My temper thou wouldst fit.

But Evening-star sprung from the calm
Of the oblivion,
Though, gives horizon limitless
To the sea lone and dun.

And secretly, I close my eyes
For my eyelash tears dim
When the waves of the sea go on
Travelling toward him.

He shines with love unspeakable
So that my pains he'd leach,
But higher and higher soars, so
That his hand I'd ne'er reach.

Sadly thrusts from the worlds which from
My soul his cold ray bar...
I shall love him for ever and
For ever he'll rove far.

Like the unmeasured steppes my days
Are deaf and wild, therefore,
But my nights spread a holy charm
I understand no more!"

-"Thou art a child! Let's go! Through new
Lands our own fate let's frame!
Soon they shall have lost our trace and
Forgot even our name!

We shall be both wise, glad and whole
As my judgement infers
And thou wouldst not long for thy kin
Nor yearn for Evening-stars!"

***

Then Evening-star went out. His wings
Grow, into heavens dash,
And on his way millenniums
Flee in less than a flash.

Below, a depth of stars; above,
The heaven stars begem, -
He seems an endless lightning that
Is wandering through them.

And from the Chaos' vales he sees
How in an immense ring
Round him, as in the World's first day,
Lights from their sources spring;

How, springing, they hem him like an
Ocean that swimming nears...
He flees carried by his desire
Until he disappears.

For that region is boundless and
Searching regards avoids
And Time strive vainly there to come
To life from the dark voids.

'Tis nought. 'Tis, though, thirst that sips him
And which he cannot shun,
'Tis depth unknown, comparable
To blind oblivion.

-"From that dark, choking, endlessness
Into which I am furled,
Father, undo me, and for e'er
Be praised in the whole world!

Ask anything for this new fate
For with mine I am through:
O hear my prayer, O my Lord, for
Thou gives life and death too.

Take back my endlessness, the fires
That my being devour
And in return give me a chance
To love but for an hour!

I've come from Chaos; I'd return
To that my former nest...
And as I have been brought to life
From rest, I crave for rest!"

-"Hyperion, that comest from
The depths with the world's swarm,
Do not ask signs and miracles
That have no name nor form.

Thou wantest to count among men,
Take their resemblance vain;
But would now the whole mankind die
Men will be born again.

But they are building on the wind
Ideals void and blind;
When human waves run into graves
New waves spring from behind.

Fate's persecutions, lucky stars,
They only are to own;
Here we know neither time nor space,
Death we have never known.

From the eternal yesterday
Drinks what to-day will drain
And if a sun dies on the sky
A sun quickens again.

Risen as for ever, death though
Follows them like a thorn
For all are born only to die
And die to be reborn.

But thou remainest wheresoe'er
Thou wouldst set down or flee.
Thou art of the prime form and an
Eternal prodigy.

Thou wilt now hear the wondrous voice
At whose bewitched singing
Mounts woody get skipping to skies
Into sea Island sinking!

Perhaps thou wilt more: show in deeds
Thy sense of justice, might,
Out of the earth's lumps make an empire
And settle on its height!

I can give thee millions of vessels
And hosts; thou, bear thy breath
O'er all the lands, o'er all the oceans:
I cannot give thee death.

For whom thou wantest then to die?
Just go and see what's worth
All that is waiting there for thee
On that wandering earth!"

***

His first dominion on the sky
Hyperion restores
And like in his first day, his light
All o'er again he pours.

For it is evening and the night
Her duty never waives.
Now the moon rises quietly
And shaking from the waves,

And upon the paths of the groves
Her sparkles again drone...
Under the row of linden-trees
Two youths sit all alone.

-"O darling, let my blessed ear feel
How thy heart's pulses beat,
Under the ray of thy eyes clear
And unspeakably sweet.

With the charms of their cold light pierce
My thought's faery glades,
Pour an eternal quietness
On my passion's dark shades.

And there, above, remain to stop
Thy woe's violet stream,
For thou art my first source of love
And also my last dream!"

Hyperion beholds how love
Their eyes equally charms:
Scarcely his arm touches her neck,
She takes him in her arms.

The silvery blooms spread their smells
And their soft cascade strokes
The tops of the heads of both youths
With long and golden locks.

And all bewitched by love, she lifts
Her eyes toward the fires
Of the witnessing Evening-star
And trusts him her desires:

-"Descend to me, mild Evening-star
Thou canst glide on a beam,
Enter my forest and my mind
And o'er my good luck gleam!"

As he did it once, into woods,
On hills, his rays he urges,
Guiding throughout so many wilds
The gleaming, moving, surges.

But he falls not as he did once
From his height into swells:
-"What matters thee, clod of dust, if
'Tis me or some one else?

You live in your sphere's narrowness
And luck rules over you -
But in my steady world I feel
Eternal, cold and true!"

Mircea Cărtărescu - În stilul lui Bacovia

2007-08-22T01:56:00.000+03:00

e seară şi ninge-ndesat
zăpada-n zăpadă se lasă
şi abia mă mai mişc îngheţat
şi abia mai ştiu drumul spre casă

e beznă un câine-a lătrat
de-acum n-are rost să mai sper
sprijinit de un stâlp un soldat
şi-aprinde ţigarea stingher

e noapte şi ninge turbat
şi nu mai zăresc nici un drum
cum viaţa-i un loc depărtat
cum totu-i mai simplu de-acum!

Mircea Cărtărescu - Steluţe în genele ei

2007-08-22T01:54:00.000+03:00

Ningea pe Colentina şi erau steluţe în genele ei.
Tramvaiul patru cotea inzapezit la Sf. Dumitru
şi erau steluţe, steluţe, steluţe în genele ei.

Ningea, ningea, ningea peste Colentina
demult, demult...
da, dragii moşului, erau...
erau steluţe în genele ei.

Ningea pe firele de troleibuz, pe toneta de tichete ITB
ningea pe mustaţa mea şi pe gagica în roşu de alături
tramvaiele aveau ştergătoare de parbriz şi erau... hai, toţi în cor:
erau steluţe în genele ei.

Eram student, era studentă
eram eminent, era iminentă
şi erau steluţe în genele ei.
Aerul era rece, tramvaiele reci
maxi-taxiurile abia înfiinţate
mergeau toate pe patru roate
şi erau steluţe în genele ei.

Ningea uşurel, cu fulgi catifelaţi peste fabrica Stela
peste blocul lui Ghiu, peste pomii înzăpeziţi...
Ea spunea ceva, dar camera video n-are sonor
aşa că nu mai ştiu ce spunea.
Ea ma ţinea de mână şi tramvaiul patru trecea
şi ningea şi erau... da... da, dragii moşului...

Eu eram copil, ea era o copilă
eu stăteam la bloc, ea stătea la vilă
şi erau steluţe în genele ei.
Eu aveam viziuni, ea avea pandalii
restul e în "Poeme de-amor", precum ştii

dar lăsaţi-o baltă, copii:
erau steluţe în genele ei.
CORUL: Erau steluţe, erau steluţe, erau stelu-u-uţe
În ge...eeneee...leeeee... nele eeeeeeeeei!

Aici poemul ar trebui să se încheie
dar nu înainte de-a va da o cheie
a-ntregii întâmplări:
Ea e o fata de peste blocuri şi mări
acum e măritată, gravidă, n-are nici o importanţă.
Amorul nostru nemuritor s-a dus dracului
Acum nu mai sunt steluţe în genele ei.
Acum nu mai e nici o steluţă în genele ei.
Aşa, ca să ştiţi, dragii moşului.

Mircea Cărtărescu - Când ai nevoie de dragoste

2007-08-22T01:53:00.001+03:00

când ai nevoie de dragoste nu ţi se dă dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti singur nu poţi să scapi de singurătate.
când eşti nefericit nu are sens să o spui.

când vrei să strângi în braţe nu ai pe cine.
când vrei să dai un telefon sunt toţi plecaţi.
când eşti la pământ cine se interesează de tine?
cui îi pasă? cui o să-i pese vreodată?

fii tu lângă mine, gândeşte-te la mine.
poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face gelos,
nu mă părăsi, căci n-aş mai suporta încă o ruptură.
fii lângă mine, ţine cu mine.

înţelege-mă, iubeşte-mă, nu-mi trebuie partuze, nici conversaţie,
fii iubita mea permanentă.
hai să uităm regula jocului, să nu mai ştim că sexul e o junglă.
să ne ataşăm, să ajungem la echilibru.

dar nu sper nimic. nu primeşte dragoste
când ai nevoie de dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti la pamânt nici o femeie nu te cunoaşte.

Magda Isanos - Dumnezeu

2007-08-22T01:51:00.000+03:00

Oamenii bogati au facut icoane,
catapitezme-aurite si strane,
insa Dumnezeu n-a venit
in locul astfel ingradit.

Bogatii stateau grosi, impovarati
si se uitau la sfintii frumos imbracati.

In vremea asta, Dumnezeu zbura-n copaci,
facindu-i sa-nfloreasca. Fugea la saraci,
cerindu-le mamaliga si ceapa.
Era cind cimpie verde, cind apa.
Alteori se facea mic
si s-ascundea in floarea de finic,
ori s-apuca sa creasca-n papusoaie,
s-ajute furnicile la musuroaie,
sa dea pamintului mana si ploaie.

Avea atitea de facut Dumnezeu,
si oamenii il plictiseau mereu,
cerind unul pentru altul rau.
Ii auzea strigind: "Pamintul meu..."
Ii vedea punind semn de hotar,
ciopirtind, impartind minunatul dar.

Atunci se supara. Pornea furtuna.
Cu seceta si ploaie-nghetata lovind intr-una,se facea mare
si-nfricosat,
ca muntele cu paduri imbracat.
Pina venea o pasare la el.
Codobatura, sau un porumbel,
si spunea: "Doamne, mi-a cazut puiul jos.
Zi sa se faca iara frumos,
sa rasara soarele si sa-l gasesc..."

"Faca-se voia ta, sol pasaresc..."
Si Dumnezeu punea fulgeru-n teaca
si s-apuca alte lucruri sa faca.

Magda Isanos - Cânt

2007-08-22T01:50:00.000+03:00

Cint ca privighetorile oarbe.
Nu stiu, eu sorb cintecul sau el ma soarbe.
Atit de sus ne-naltam citeodata...
Sufletu-mi arde de-o flacara infricosata.

Ca rugul din care a vorbit Dumnezeu,
asa arde sufletul meu.
Cred in zine, in sfinti si minuni ;
prieteni, nu-mi impletiti cununi.
Cintecul e-n mine ca-n voi tacerea ;
ii banuiesc uneori puterea,
insa nu stiu nimic si ma-nchin smerit
ingerului linga mine ivit.

Fa-ma sa cint despre oameni si suferinti,
soptesc cu buzele reci, fierbinti,
despre saraci, despre copii si foame...
Si-n mijlocul cerestii mele spaime,
intrezaresc cuvintele de foc,
cu care-ar trebui sa creez lumea, s-o pun la loc.

Apoi ramin singura. Nu stiu nici eu
de ce mi-a vorbit din stufisul aprins Dumnezeu.

Ana Blandiana - Am crescut?

2007-08-22T01:48:00.002+03:00

Am crescut? Suntem oameni maturi?
Câte mii de nuanţe putrezesc o culoare...
Dragi şi ridicole, departe sunt zilele
Când lumea o-mpărţeam în buni şi răi.
Am devenit puternici scăldându-ne-n derută
Precum în apa Stixului Ahil,
Dar de călcâiul vulnerabil încă
Atârnă soarta universului întreg.
E totul grav. Şi înţelegem totul.
De-acum va trece timpul neschimbat.
Ne dă de gol adolescenţi doar lipsa
Înţeleptei spaime de moarte.

Ana Blandiana - Cântec de miner tânăr

2007-08-22T01:48:00.001+03:00

Azi am plutit, iubito, pe ape mari albastre,
Cămaşa de pe mine, iubito, poţi s-o storci,
Şi m-am gândit pe ape la inimile noastre,
Dar m-ai strigat - tu poţi oricând să mă întorci! -
Şi-am revenit din apele albastre,
Şi ca dovadă - uite-un pumn de scoici.

Azi am umblat, iubito, prin mari şi-adânci păduri,
Îmi sfâşiară haina potecile ascunse.
Şi m-am gândit prin codri la ochii noştri puri,
Dar m-ai strigat - şi-n mine chemarea ta pătrunse;
Şi m-am întors din marile păduri,
Şi ca dovadă - iată-un pumn de frunze.

Azi m-am pierdut, iubito, prin straturi mari de timp
De pe obraz tu şterge-mi, iubito, anii bine,
Mi se părea-n milenii cu tine că mă plimb,
Dar m-ai strigat - şi glasul ţi-ajunse greu la mine
Şi m-am speriat că n-o să-ajung la timp,
Şi-am prins să-mping mormanele de timp
Spre viitor - şi iată-mă la tine.

Ana Blandiana - Dans în ploaie

2007-08-22T01:46:00.000+03:00

Lăsaţi ploaia să mă îmbrăţişeze de la tâmple până la glezne,
Iubiţii mei, priviţi dansul acesta nou, nou, nou,
Noaptea-şi ascunde ca pe-o patimă vântul în bezne,
Dansului meu i-e vântul ecou.

De frânghiile ploii mă caţăr, mă leg, mă apuc
Să fac legătura-ntre voi şi-ntre stele.
Ştiu, voi iubiţi părul meu grav şi năuc,
Vouă vă plac flăcările tâmplelor mele.

Priviţi până o să vi se atingă privirea de vânt
Braţele mele ca nişte fulgere vii, jucăuşe -
Ochii mei n-au cătat niciodată-n pământ,
Gleznele mele n-au purtat niciodată cătuşe!

Lăsaţi ploaia să mă îmbrăţişeze şi destrame-mă vântul,
lubiţi-mi liberul dans fluturat peste voi -
Genunchii mei n-au sărutat niciodată pământul,
Părul meu nu s-a zbătut niciodată-n noroi!

Ana Blandiana - Descântec de ploaie

2007-08-22T01:45:00.000+03:00

Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei,
Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,
Îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi,
Să ameţească, privindu-mă astfel, bărbaţii.
Ştiu că-i urât să spui "Sunt cea mai frumoasă femeie",
E urât şi poate nici nu e adevărat,
Dar lasă-mă atunci când plouă,
Numai atunci când plouă,
Să rostesc magica formulă "Sunt cea mai frumoasă femeie".
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă
Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt
Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu
Eşti departe plecat şi eu te aştept,
Şi tu ştii că te-aştept,
Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept
Şi totuşi aştept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poţi să te-ndrăgosteşti fulgerător,
Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi,
Şi eu te aştept.
Doar tu ştii -
Iubesc ploile,
Iubesc cu patimă ploile, înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei...

Ana Blandiana - Copilărie

2007-08-22T01:42:00.000+03:00

Din oglindă mă privea un trup firav
Cu claviatura coastelor distinctă,
Inima-apăsa pe clape grav
Şi-ncerca să-apară în oglindă.

N-am văzut-o niciodată, dar ştiam,
Ca-ntr-un joc de-a baba-oarba, că-i ascunsă
(Precum inima salcâmului din geam
Coşul pieptului de crengi o face frunză).

Mă-ntrebam de unde l-a-nvăţat şi dacă
E aievea cântu-i uniform,
Şi ca nu cumva în somn să tacă,
Mi-era frică seara să adorm.

Aron Cotruş - Am înflorit întocmai ca un măr

2007-07-11T05:47:00.001+03:00

Am înflorit întocmai ca un măr în vântul aspru şi
fugarnic,
am înflorit cum totul înfloreşte –
zadarnic...

M-au izbit atâtea aspre, repezi, trecătoare vijelii,
şi dacă m-am bocit sau stat-am împietrit şi mut,
n-am câştigat nimic, nici n-am pierdut...

Oricât ne-am zbate, cât ne-am opinti,
ca mâne toţi, la fel, ne-om întâlni,
în tăcerile de vecinicii,
frate vierme!...

Aron Cotruş - Geamurile sângerii

2007-07-11T05:45:00.000+03:00

Ard case, şuri, jirezi de fân şi paie,
În groaznicul incendiului vezuviu.
Aleargă flacările ca un fluviu
Şi-un biet popor de-avuturi îl despoaie.
Aleargă flacările-ngrozitor,
Aleargă,
Peste câmpia roşie şi largă...
Fug flacările-ntruna, fără frâu,
Şi ard hambare aurii de grâu,
Şi-n pocnete, porumbu-n poduri arde.
Şi limbi de foc se-ntind peste clădiri,
În zăpuşala grea, care omoară,
Şi ca nişte siniştri şerpi de pară,
Se-ncolăcesc pe plopii albi, subţiri,
Şi peste cele-nsângerate unde,
În salturi, ca nişte pisici bizare,
S-aruncă sprinten, cine ştie unde,
Iar şurile, schimbate-n stâlpi de jar,
În noaptea sângerie par
Schelete de-animale-ngrozitoare,
Din lumi unde nu-i pace, nici visare.

În sat, în case, prin ferestre sparte,
Prin geamurile roşii, de departe,
Se văd făpturi purtate brusc de spaimă,
Cum vorbe nenţelese, rupte-ngaimă,
Cum uşile le cată în zadar,
Cum păru-şi smulg, cum plâng şi ţipă-amar,
Cum leşină şi pe podele cad,
Ca-n fundul unui iad...
În râu parc-au căzut macabri sori,
Şi apele murdare le-au aprins...
În râu parc-au căzut macabri sori
Şi-acum plutesc pe apele murdare...

Pe apele aprinse şi murdare.
Şi focul creşte-ntruna-n faţa lor...
Cât vezi, întinsu-i roşu, schimbător ocean,
Pe care-aleargă focul călător
Şi-n care parc-armate crunt învinse
Ori turme mari de oi şi capre-aprinse
Aleargă-n spaimă, fug din loc în loc,
Purtând cu ele baia lor de foc,
Prin fum şi prin funingine opacă,
Pe unde cad şi-n flăcări se îneacă...

Şi-mproaşcă tunurile astă-seară,
Cu flacări din plămânii lor de pară...
Împroaşcă-ntruna, cu putere grea,
Din depărtări adânci de undeva...

Sinistru ard pădurile bătrâne
Şi vânturile-n drumul lor nomad.
Aduc mirosuri grele, tari, de brad,
Aduc un suflu aspru, violent,
Şi boale din bolnavul Orient...
Sinistru ard pădurile bătrâne
Şi doar cenuşă fi-vor ele mâne,
Pe-aicea când vor trece-n roşii paşi
Imensele armii de ucigaşi...

Sinistru ard pădurile bătrâne
Iar brazii cu coroanele macabre,
Par uriaşe, roşii candelabre,
Cu mii şi mii de braţe arzătoare,
Ce ard la astă groaznică serbare,
La agonia unei lumi de fiare...

Şi creşte-ntruna roşa învălmăşeală,
Mai groaznică, ca-n Roma, când ardea,
Iar colo-n codrii-acum, e noapte grea.
Stă, poate, ca Nerone, cineva,
Privind cu o privire infernală,
La astă monstruoasă-nvălmăşeală...

Întruna creşte-ngrozitoarea larmă,
Iar tunurile groaznice s-aud,
Aproape-aproape, -ntruna mai aproape
Şi larma vine de pe roşii ape,
Pornită din plămâna infernală,
A tunurilor grele ce s-aud,
Venind în marşul lor de sânge ud...

...Ţărani îmbătrâniţi fără de vreme,
Cu ochi ca nişte plăci de întuneric,
Aleargă cu obrazul cadaveric...
Ei vin şi trec cu feţele de ceară,
Zdrobiţi de nedreptatea milenară...
Ei vin, şi trec, îşi duc copiii lor,
Tot ce le lasă focu-ucigător...
Copiii trişti sunt tot ce le rămâne,
Copiii lor zdrenţoşi, dar drăgălaşi,
Ce-odat’ şi-odat’, în vremile de mâne,
Vor fi, poate, asemeni ucigaşi...

Şi vântu-nalţă-ntruna limbi de foc,
Iar flacările ce se zbat spre cer
Par roşii munţi ce nasc şi-n urmă pier,
Pentru-a renaşte mai grozavi apoi...
Fug oamenii – o turmă de strigoi –,
Treziţi din somn de focu-ngrozitor
Şi fugăriţi din paturile lor...
Şi creşte focul aţâţat mereu,
Iar tunurile durduie din greu,
Lăsând pe cele drumuri lăcrimând,
Un biet popor, zdrenţos, murdar, flămând...

Doar morţii-n urma lor de mai rămân
Şi-oştenii unui împărat păgân,
Ce şi-or căta – când vor sosi – culcuşe
Aici, în munţii-aceştia de cenuşe...
De spaimă va-ngheţa atunci oricare
Şi nebunia le-o pătrunde-n oase,
Când şi-or vedea făpturile scârboase,
În geamurile roşii, -ngrozitoare.

Incendiul ăsta groaznic se îmbată,
Cu flăcări infernale se îmbată...
Nu vezi nimic pe străzile pustii...
Decât doar geamuri lucii, sângerii,
Şi-n satul ăsta mândru, care moare,
Ele-s podoabe-atotstăpânitoare...

În satul ars, străine, de-i veni,
Tu n-ai să vezi nimic în calea ta
Decât doar geamuri lucii sângerii,
Stropite-ngrozitor de cineva...
Nici râde n-ai să poţi atunci, nici plânge,
Iar nebunia-n creieri şi în sânge
Îţi va trezi dorinţe şi viziuni...
Şi roşii fi-vor ochii tăi nebuni,
Când vor privi
Cum spectri fac satanice orgii,
În dosul celor geamuri sângerii.

George Bacovia - Lacustră

2007-07-11T05:44:00.000+03:00

De-atâtea nopţi aud plouând,
Aud materia plângând...
Sunt singur, şi mă duce-un gând
Spre locuinţele lacustre.

Şi parcă dorm pe scânduri ude,
În spate mă izbeşte-un val -
Tresar prin somn, şi mi se pare
Că n-am tras podul de la mal.

Un gol istoric se întinde,
Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc...
Şi simt cum de atâta ploaie
Piloţii grei se prăbuşesc.

De-atâtea nopţi aud plouând,
Tot tresărind, tot aşteptând...
Sunt singur, şi mă duce-un gând
Spre locuinţele lacustre.

George Bacovia - Pastel

2007-07-11T05:43:00.000+03:00

Buciumă toamna
 Agonic - din fund -
Trec păsărele
 Şi tainic s-ascund.

Ţârâie ploaia...
 Nu-i nimeni pe drum;
Pe-afară de stai
 Te-năbuşi de fum.

Departe, pe câmp,
 Cad corbii, domol;
Şi răgete lungi
 Pornesc din ocol.

Tălăngile, trist,
 Tot sună dogit...
Şi tare-i târziu,
 Şi n-am mai murit...

George Bacovia - Plumb

2007-07-11T05:42:00.000+03:00

Dormeau adânc sicriele de plumb,
Şi flori de plumb şi funerar vestmânt -
Stam singur în cavou... şi era vânt...
Şi scârţâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb
Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig -
Stam singur lângă mort... şi era frig...
Şi-i atârnau aripele de plumb.

Alexandru Alexianu - Fata lui mai

2007-07-11T05:35:00.000+03:00

Dorm mâţele somn răsucit cu capu-ntr-o parte,
Parcă niciodată n-ar fi miorlăit,
Parcă ar fi moarte.

Numai ceasul meu, fabulos animal
Calcă pe visul lor, cadenţat, mineral.

Dorm pisicile lungite pe vatră
Somn adânc, ca de piatră.
Nu mai aud, nu mai li-e foame.
Ce lungă mai e noaptea asta, Doamne…

În odaia mea cu lumină săracă
Măsur timpul, îl pândesc hoţeşte să treacă…
Mâine va veni Ana,
Fata morgana!
Să-mi arate rochia cea nouă şi sânii,
Ciorchinii, blonzi ca secera lunii.
«Cioc! Cioc! Te-ai trezit? Îţi aduc
Visuri noi în tristeţea de cuc. »
O să vie cu paşi de ninsoare, uşori
Cu zăpadă albă pe botfori
Şi-mi va bate-nfrigurată în fereşti:
«–Cine eşti…?»
«–Eu sunt. Nu mă cunoşti? Fata lui Mai.
Ia-mă în braţe, iubitule, mi-a îngheţat tot sângele
Şi mărgelele mi s-au risipit, strângele
Hai, deschide-mi iute… ce mai stai?!»

... ... ... ... ... ... ... ...

De aceea mă tem, de câte ori s-apropie sara,
Să nu mi se stingă viaţa, cum se stinge ţigara.
Şi-n zori, încleştat de moarte şi orb ca un zid,
Să nu mai pot uşa să i-o deschid…

Alexandru Alexianu - Epitaf

2007-07-11T05:34:00.000+03:00




O, cum m-a durut când mi-au pus pământ peste faţă...
Toţi au plecat apoi fără să pregete.
– «Furnicilor prietene, s-a făcut dimineaţă…!»
Simt roua cum se scurge printre degete.

S-a făcut dimineaţă pentru toţi
Şi pentru iubita mea oacheşe... Cum o chema...?
Peste inima mea a crescut un pom
Şi la toamnă or să vie paserile să-l culeagă.

Se lăsa înserarea pe ochi şi pe mâini...
Au trecut de atunci zile şi săptămâni.
Sunt şi eu ca orice pom acuma,
Mă scaldă şuvoaiele, m-acoperă bruma.

Slabele, nevoiaşele mâini
S-au înnodat ca nişte rădăcini...
M-am întâlnit la fund cu mărimile vieţii,
Cu moaştele sfinţilor şi cu orbeţii.
În mine colcăie visele, viermii...
Sunt trup din livada verii şi a iernii.

Ce repede trec vremile dedesubt...!
Uite mă fărâm în fiece zi. Mă desfac...
Şi haina s-a rupt şi mâna s-a rupt
Peste inima mea a crescut un copac...

Alexandru Alexianu - De una, Zălina

2007-07-11T05:33:00.000+03:00

Rachieriţă, talaniţă.
Albă toată la pieliţă
Şi cu trupu-n coapse plin
Ca bărdacele cu vin

Plină-mi eşti de suliman
Din ciorchine
De căline
Şi cu sânul dolofan,
Bulzi rotunzi pentru oricine.

Şi-o să-ţi certe în văleat
Aromiţii nuri şi mreje,
De vădană cu păcat,
Foc de smoală şi găteje.

Că mereu pe trup ţi-ai strâns
Cingătoarea de la rochii
Şi nici lacrimă n-ai plâns
Ca să nu îţi vatemi ochii.

Iar boierii cari au mas
Noaptea în han, lângă lăută,
Parcă n-au băut vinars
Ci fiertură de cucută.

Şi or să mi te-ngroape doi
În trpon scump, din lemn de tisă.
Ca să nu te şteargă ploi,
Sau la viermi să fii deschisă.

Mândră aşa să-mi ţii în veac,
Ţiitoare, talaniţă,
Cu un trup lung şi sulegeac
Şi cu boi de jupâniţă.

Alexandru Alexianu - Cântec

2007-07-11T05:32:00.000+03:00

Vai..., dacă aş putea să-mi uit vreodată de viaţă...?
De tinereţea asta fără sfârşit, buiacă
De frunzişul ei sunător ca o dimineaţă
Şi toate păsările din mine să tacă...

N-aş mai juca, n-aş mai râde luminii
Cu bucurie şi dulce şi amară,
Sânii fetelor grei ca ciorchinii
Nu i-aş mai culege în fiece seară.

Aş iubi ca sălciile şi ca apele,
Viaţa mea ar fi somn adânc de buruiană,
Visul nu mi-ar mai fereca pleoapele,
Dorul meu ar fi smerit ca o strană...!

Alexandru Alexianu - 1942

2007-07-11T05:31:00.000+03:00

Cântaţi prieteni, cântaţi
Să n-auziţi moartea când vine!
Un soldat mort miroase mai urât ca un câine,
Dar jertfa lui se cade s-o lăudaţi.

Astă noapte a căzut undeva o stea
Şi n-o fi de-a bine.
Fericiţi păduchii din cămaşa mea,
Ei nu vor muri odată cu mine.

„Stihuri pentru Draga”

Din antologia „Aceşti mari poeţi mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu

La inceputul paginii

Biografie

Ca păianjenul scamator
Singur visele îmi torc, viaţa îmi torc
Din firul meu, din sângele meu
S-a născut DRAGA, cum am vrut eu.

Mult am mai umblat şi am ostenit
Mi-am târât umbra prin toţi mărăcinii
Colbul drumului, ca un strai, adeseori m-a învelit
Ramurile pădurii mi-au fost adăpost şi ciulinii.

Uite, faţa mi-e neagră ca de pământ.
M-am uitat în oglindă azi dimineaţă,
Am douăzeci şi opt de ani, iubito, şi sunt
Mult prea obosit de dragoste şi de viaţă...

– Iată ce iarnă albă, ce iarnă frumoasă…
E atâta bucurie în ninsoarea de afară.
Ascundeţi-mă, dragii mei, ascundeţi-mă
Să nu mă vadă lumea cât sunt de întristat
Cât sunt de slab şi de mohorât
În acest anotimp al sfârşitului vieţii!


Cum au pălit de repede nădejdiile mele
Şi cum a încărunţit chipul acela tânăr din vis.
Şi prietenul meu cel mai bun…!
Florile toate au un  sfârşit.
Numai omul colindă mereu…

De când trăiesc oare, Doamne…
De câte ierni, de câte veri, de câte toamne…?
Le văd toate ca-ntr-un trecut foarte îndepărtat
Întâmplările pline de câlţi
Povestea vieţii mele îşi are paginile galbene, decolorate
Ca o hârtie care a stat în fereastră prea mult.

Ce bine că n-am murit încă, iubita mea!
E atât de trist să zaci dedesubt,
Când se topesc zăpezile afară…
Hai, să eşim la soare ca doi bolnavi,
Primăvara caldă să ne vindece rănile…

Cum creşte destinul, ca vâscul, în noi!
Îl hrănim cu tulpina noastră, cu sângele,
Anii curg ca ploile, nesecatele ploi,
Amintirile îngroapă-le, plânge-le.

Uite, aici m-am născut,
Aici am visat, am trăit
Bătrânii mei de mult au murit
Şi n-am plâns şi nu m-a durut.

Vino, să priveşti nopţile mele ostenite de vară,
Luna e fără strălucire, e goală.
Salcâmilor le atârnă crengile până la pământ, în fereşti
Şi în sângele meu doarme cerul ca o mare plictiseală.

Stau uneori şi tăcerile putrezi, le adulmec, le ascult.
Parcă totul a fost pus la cale cândva, prea demult,
Şi din ospeţele de pomină cu boscari şi fanare
N-a mai rămas aprinsă nici o lumânare…

Vino, mireasa mea, să ascultăm împreună
Vieţile care au fost… Le auzi cum sună?
Au trecut o dată pe aici înnoptaţi cu alai
Bunii mei, cheflii, în droşti şi pe cai;

Aici s-a petrecut mult, s-a dănţuit, s-a iubit
Şi nimeni n-a mai fost de atunci fericit.
Ceasornicele au amuţit colbuite, de parcă
N-a mai fost nimeni să le întoarcă.
N-a mai rămas pentru noi nici un semn
Încrustat în pridvorul de lemn.

Chipurile galbene din pereţi şi ţipeniile musafire
Nu mai pot să se bucure, nici să se mire.
În viaţa noastră, în casa mea,
De mult nu se mai poate nimic întâmpla.

Arborii uituci care nu te-au văzut niciodată
Şi câinele, orb de veghe prin bălării,
Te vor pofti în casă ca pe o veche cunoştinţă, dacă ai să vii.

Se vor arăta flecari, prietenoşi,
Copacii mei înalţi, scorburoşi
(La rădăcina lor, poate, mai visează şi acum
Ceaune grele cu aur vechi şi bătrân,
Sălbi şi paftale şi verige şi bani
Ascunse acolo de cine ştie câţi ani)
Vei fi stăpâna noastră, a mea şi a lor!
Bucură-te, grădină, şi tu zarzăr ales
N-o să mai rămâi de acum necules!
Salcâmilor, a venit DRAGA!
Nu mai dormiţi, salcâmilor!

Alexandru Alexianu - Călătorie

2007-07-11T05:29:00.000+03:00

Pe drumul furnicilor şi al orbeţilor
Cu ţâncii mintoşi de mână mă duc
Apoi coborâm sub pădure
Acăţaţi de rădăcinile lungi.

Stelele luminoase nu se mai văd
Acolo mai e un cer dedesubt
Fetele de departe ne ajung
Cu râsul lor de pahare ciocnite.

«Să vie, să vie
Meşterul de sicrie
Din lună de afară
Cu toiagul de ceară»
Cozile lor miros a tămâie şi a vin
Ghiemul apelor se desfiră mereu
Doamna cea moartă ne aşteaptă undeva,
Învelită în păr pân-la glesne.

Ienăchiţă Văcărescu - Într-o grădină

2007-07-09T12:40:00.000+03:00

Într-o grădină,
Lâng-o tulpină,
Zării o floare, ca o lumină.

S-o tai, se strică!
S-o las, mi-e frică
Că vine altul şi mi-o rădică.

Alexandru Andrieş - Dracula Blues

2007-07-09T12:39:00.000+03:00

La curtea lui Vodă e şedinţă mare,
Stau boieri pe scaun, stau şi în picioare,
Se discută probleme, se analizează
Ce nu merge bine, ce incomodează;
În cap de masă, pe scaun, însuşi Vodă Ţepeş stă,
Boierul Velea face prezenţa şi numără.

Se ridică Vasile, zice: "Ţepeş Doamne,
Stăm bine cu producţia de cereale şi carne,
Am depăşit planul în industria de zgură
Şi-am fost informat că nici nu se mai fură;
În producţia de ţepe suntem, Doamne, pe primul loc în lume,
I-am depăşit pe-americani, fără ruşine, putem spune!"

"Dar există probleme şi in îndustria de ţepe!"
Se ridică în picioare boierul Şulea Trepe.
"Nu mai avem lemn de paltin, producţia stagnează de ieri,
Iar stejarul, Ţepeş Doamne, îl ţinem doar pentru boieri,
De aceea propun să facem ţepele din lemn de prun!
Vor fi beţivi mai puţini, iar lemnul e destul de bun..."

"E o propunere bună", zice Ţepeş, "Propun
Chiar de mâine să-nceapă producţia cu lemn de prun!
Totul să meargă bine, ţeapa să iasă fain,
Să nu se neglijeze problema de design,
Ţeapa să fie suplă, să satisfacă clientul,
Să se potrivească perfect cu clima şi ambientul,
Să se trimită cadre să se specializeze,
Economia de lemn să nu se neglijeze,
Printr-o reproiectare justă să se elimine orice sofism,
Astfel încât ţepele să reziste şi la seism!"

Lucian Avramescu - Ruga de neînsurare

2007-07-09T12:37:00.000+03:00

mai lasa-ma iubito, doar o clipa
sa dorm la subsuoara intamplarii
nu-mi priponi belciugul de aripa
vreau sa mai zbor o noapte cu cocorii

nu-mi apreta pulpana mea de zeu
cartofii pai nu-s hrana mea cereasca
al nebuniei mele minereu
nu vreau sub aragaz sa se topeasca

mai lasa-ma calare pe butoaie
in pivnita sublimelor candori
s-o fac de manz, de tap s-o fac, de oaie
sa-mi bata floarea vinului in nari

ti-oi face multi copii in consecinta
voi sta cuminte in pre ascurtu-ti lant
daca amani cea clipa de cainta
cand dintii casnici m-or patrunde - crant

Geo Bogza - Semne

2007-07-09T12:36:00.000+03:00

Cu genunchii la gura, cu pumnii strânsi,
Dorm pruncii în pântecul mumelor,
Gingase semne de intrebare.

Cu trupul drept, cu fata în sus,
Dorm mortii în adâncul pamântului,
Rigide semne de exclamare.

Ce-or fi aflat? Ce categorici sunt!

Geo Bogza - Cosmarul

2007-07-09T12:35:00.000+03:00

Rataceam parca printr-un oras al câinilor.
Câini, numai câini treceau pe strada:

Unii intr-o parte, altii în alta.
Toti purtau câte o servieta galbuie
Si treceau, plini de importanta, intr-o parte si alta.

Mirarea mea n-ar fi fost atât de mare
Si nici spaima ce m-a lipit de ziduri
Daca din privirile pe care mi le aruncau
N-as fi inteles ca servietele lor erau croite
Din piele de om.

Geo Bogza - Orion

2007-07-09T12:34:00.000+03:00

Nici o corabie nu s-a întors vreodata
Din marile sudului sau de la capricorn
Atât de pura si eleganta fregata,
Cum se intoarce toamna Orion.

Peste paduri inverzite n-a stralucit nicicând
Lumina lui alba. Nici pe pajisti de fin.
Oceane si munti il vad primavara plecând
si cerul nu-si mai afla multa vreme stapân.

Octombrie urca din nou peste gradini
inaltele-i catarge cu vârfuri de platina
si toata iarna, apoi, corabia de lumina
Deasupra lumii uimite se clatina.

Rege al constelatiilor din septentrion
Mereu lunecând peste lumi inghetate
Asa strabate noaptea marele Orion,
Corabie leganata în eternitate.

Vasile Voiculescu - Ştiu, fără ca să pricep

2007-07-09T12:33:00.000+03:00

Ştiu, fără ca s-o pricep, Treimea
Şi pe Ea viaţa îmi aşez,
Cum îmi cred, cu toată adâncimea,
Inima, pe care nu mi-o văz:

Tainica, neistovita ei lucrare
Într-o rană mi s-a-mpărtăşit:
Rodnicul de viaţă fără încetare
Sânge, în trei feţe, dar nedespărţit...

Vasile Voiculescu - În grădina Ghetsemani

2007-07-09T12:31:00.000+03:00

Iisus lupta cu soarta şi nu primea paharul...
Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea îtruna.
Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul
Şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna.

O mâna nendurată, ţinând grozava cupă,
Se coboară-miindu-l şi i-o ducea la gură...
Şi-o sete uriaşă stă sufletul să-i rupă...
Dar nu voia s-atingă infama băutură.

În apa ei verzuie jucau sterlici de miere
Şi sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă...
Dar fălcile-nclestându-şi, cu ultima putere
Bătându-se cu moartea, uitase de viaţă!

Deasupra fără tihnă, se frământau măslinii,
Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă...
Treceau bătăi de aripi prin vraiştea grădinii
Şi uliii de seară dau roate dupa pradă.

Elena Farago - Micul vânător

2007-07-09T12:28:00.000+03:00

Spunea Mihnea catre câine:
- "Tare sint voios, mai Pik!
Uite-ti dau un os si piine,
C-am să merg cu tata miine
Si cu tine merg, mai Pik,
Nu-mi mai trebuie nimic;

Am o pusca-adevarata,
Am si sac de vinator,
De s-ar face "miini" odata
Să-mi vad pusca incarcata
Si să vad si eu cum mor
Pasarelele din zbor...

Va muri vreuna oare
Când oi da cu pusca? - Dar
Am să stau să vad cum moare?...
Ca eu plâng, mai Pik, si-mi pare
C-am să plâng si-acuma chiar.

Plâng, dar mama-i vinovata
Ca tot spune ca-i pacat,
Ce, nu stii? a plâns odata
Pentru-o pasare-mpuscata
Si pe tata l-a certat
Ca spunea ca nu-i pacat...
Daca spune tata, poate
Ca-i asa cum spune, dar
Bine-ar fi, mai Pik, de toate
Pasarelele-mpuscate
Ar putea să-nvie iar...

Dar atunci la ce-ar fi bune
Gloante si alici si pusti
Daca-n sac nu ai ce pune
Când te-ntorci - ? atuncea, spune,
Pentru ce să mai impusti?

Si cum mergi cu sacu-n spate
De n-ai gând să-mpusti nimic,
Si ce sac mai am eu, frate,
Si ce haine incheiate
Cu butoni ce nu se stric'
Ca-s de corn de cerb, mai Pik.

Ai să vezi tu mini ce bine
Imi sta mie vinator,
Merg cu tata si cu tine
Si-au să spuie toti de mine:
- "Ce mai pui de vinator!"...

Pui de vinator, vezi bine,
Dar cu mila ce mă fac?
Când mi-o spune tata - "Tine
Pusca drept, si trage bine!"
Ce mă fac, mai Pik, ce fac
Când va face pusca PAC,

Si-oi vedea eu pasarele
Moarte din pricina mea?...
Am să plâng mai rău ca ele...
Doamne, zau, ce de belele,
Vai de bucuria mea!...

Dar de-as spune tatei oare
Ca pin'mă deprind, as vrea
Să merg doar la vinatoare
Si să-mi fac o tinta mare
Colo-n cimp să trag în ea?
Ce crezi tu, mă Pik, ar vrea?

Si să-l rog să-mi dea si mie
Să aduc ceva vinat?...
Uite-asa, halal să-mi fie!
Cine ar putea să stie
Ca nu eu l-am impuscat?

Dar de cineva mă-ntreaba
Ce aduc în sac, pot eu
Să mai fiu copil de treaba
De-oi minti spunind în graba
Ca aduc vinatul meu?

Nu, mai Pik, intotdeauna
Le-am spus toate drept si-acum
Să trintesc gogea minciuna
Pentr-un "bravo" luat în drum
Pe nedrept?... Ba nicidecum,

Eu raspund vorba curata
Cum e drept, si alt nimic; -
Ca pe cei ce mint o data
Nu-i mai crede nimeni, Pik.
Si ramin pe viata toata
Niste oameni de nimic".

Elena Farago - Gândăcelul

2007-07-09T12:27:00.000+03:00

- De ce m-ai prins în pumnul tau,
Copil frumos, tu nu stii oare
Ca-s mic si eu si ca mă doare
De ce mă strangi asa de rău?

Copil ca tine sunt si eu,
Si-mi place să mă joc si mie,
Si mila trebuie să-ti fie
De spaima si de plansul meu!

De ce să vrei să mă omori?
Ca am si eu părinti ca tine,
Si-ar plange mama dupa mine,
Si-ar plange bietele surori,

Si-ar plange tata mult de tot
Căci am trait abia trei zile,
Indura-te de ei, copile,
Si lasa-mă, ca nu mai pot!...

Asa plangea un gandacel
In pumnul ce-l strangea să-l rupa
Si l-a deschis copilul dupa
Ce n-a mai fost nimic din el!

A incercat să-l mai invie
Suflandu-i aripile-n vant,
Dar a cazut în tarna frant
Si-ntepenit pentru vecie!...

Scarbit de fapta ta cea rea
Degeaba plangi, acum, copile,
Ci du-te-n casa-acum si zi-le
Parintilor isprava ta.

Si zi-le ca de-acum ai vrea
Să ocrotesti cu bunatate,
In cale-ti, orice vietate,
Oricat de far-de-nsemnatate
Si-oricat de mica ar fi ea!

Elena Farago - Hai nani, nani

2007-07-09T12:26:00.000+03:00

Hai nani, nani,
Lumina mamii...

Să-ti cânt si-n seara asta, lumina mea, să-ti cânt...
Dar uite-ncep un cantec si altu-mi vine-n minte, -
Si-acela, dragul mamii, e fără de cuvinte
Si plange-asa cum plange cumplitul ast de vant...

Hai nani, nani...

Să-ti cânt, lumina mamii, si iar incep si iar
Cuvintele-si pierd sirul, - ca vezi, în asta seara
I-atat de-amarnic cantul ce-l spune vantu-afara,
De parca-ar plange-ntregul saracilor amar...

Dar tu astepti un cantec - ca tu ce stii de vant!
Si ce să stii ce spune-n amarnica-i poveste?...
O, tu nu poti pricepe nimic din toate-aceste...
...Să-ti cânt si-n seara asta, lumina mea, să-ti cânt...

Hai nani, nani,
Lumina mamii...

...Si iar raman de parca nu mai gasesc cuvant
Din tot ce-ti spun alt-data în cantecele mele,
Si feti-frumosi, si zane, si cer, si flori, si stele
Si-au amutit povestea de parca nu mai sunt...

Hai nani, nani...
Adormi în caldu-ti leagan, lumina mea, si taci -
Nu pot canta si inca nu esti destul de mare,
Ca să-ti pot spune basmul cel nesfarsit, în care
Se sting de frig si foame copiii cei saraci...

Elena Farago - Cătelusul schiop

2007-07-09T12:23:00.000+03:00

Eu am numai trei picioare,
Si de-abia mă misc: top, top,
Râd când mă-ntalnesc copiii,
Si mă cheama "cuciu schiop".

Fratii mei ceilalti se joaca
Cu copiii toti, dar eu
Nu pot alerga ca dansii,
Ca sunt schiop si cad mereu!

Si stau singur toata ziua
Si plâng mult când mă gandesc
Ca tot schiop voi fi de-acuma
Si tot trist am să traiesc.

Si când mă gandesc ce bine
M-as juca si eu acum,
Si-as latra si eu din poarta
La copiii de pe drum!...

Cat sunt de frumosi copiii
Cei cuminti, si cat de mult
Mi-ar placea să stau cu dansii,
Să mă joc si să-i ascult!

Dar copiii rai la suflet
Sunt urâti, precum e-acel
Care m-a schiopat pe mine,
Si nu-i pot iubi de fel...

M-a lovit din rautate
Cu o piatra în picior,
Si-am zacut, si-am plans atata,
De credeam ca am să mor...

Acum vine si-mi da zahar
Si ar vrea să-mi fie bun,
Si-as putea să-l musc odata
De picior, să mă razbun,

Dar il las asa, să vada
Raul, că un biet catel
Are inima mai buna
Decât a avut-o el.

Ion Minulescu - Romanţa cheii

2007-07-09T12:20:00.000+03:00

Cheia ce mi-ai dat aseară -
Cheia de la poarta verde -
Am pierdut-o chiar aseară!...
Dar ce cheie nu se pierde?
Cheia ce mi-ai dat aseară
Mi-a căzut din turn,
Pe scară,
Şi căzând, mi-a stins lumina.

Cheia ce-am pierdut aseară
Am cătat-o ;
Dar pe scară
Era noapte ca şi-afară -
Noapte ca sub boltuita
Cupolă de mănăstire,
Când s-au stins pe la icoane
Lumânările de ceară.

Şi-am rămas în turnul gotic -
Turnul celor trei blazoane:
Al Iubirii,
Al Speranţei,
Şi-al Credinţei viitoare...
Şi-am rămas în turnul gotic
Domn pe-ntinsele imperii
Ale negrului haotic.

Şi-au trecut de-aseară clipe,
Şi-au trecut de-aseară ore,
Şi-ale zorilor aripe
Fluturatu-mi-au grăbite,
Ca şi clipele trăite
Pe-albul treptelor sonore.

Şi m-am coborât pe scară...
Dar pe cea din urmă treaptă
Cheia ce mi-ai dat aseară
Am găsit-o prefăcută
Într-o cupă albă, plină
Cu vin verde de cucută.

Şi pe cea din urmă treaptă
Am îngenuncheat
Şi-am plâns -
Căci pe cea din urmă treaptă,
Ca-ntr-o carte înţeleaptă,
Am citit în fundul cupei
Naufragiul ce m-aşteaptă!...

Alexandru Macedonski - Rondelul beat de roze

2007-07-09T12:17:00.000+03:00

De roze e beată grădina
Cu tot ce se află imprejur
E beat si cerescul azur,
Si zizâie, beată, albina.

Se clatină parcă lumina,
Un tunet e simplu murmur. --
De roze e beată gradină
Cu tot ce se află-mprejur.

Dar iată... -- A mea nu e vina...
Chiar eu, in gentil trubadur,
Visind, lânga-al apei susur,
Mă schimb, asteptându-mi regina... -
De roze e beată grădina.

Mihai Eminescu - Singuratate

2007-07-09T12:07:00.000+03:00

Cu perdelele lasate
Sed la masa mea de brad,
Focul palpaie în soba,
Iara eu pe ganduri cad.

Stoluri, stoluri trec prin minte
Dulci iluzii. Amintiri
Taraiesc incet ca greieri
Printre negre, vechi zidiri,

Sau cad grele, mangaioase
Si se sfarma-n suflet trist,
Cum in picuri cade ceara
La picioarele lui Crist.

In odaie prin unghere
S-a tesut paienjenis
Si prin cartile in vravuri
Umbla soarecii furis.

In aceasta dulce pace
Imi ridic privirea-n pod
Si ascult cum invelisul
De la carti ei mi le rod.

Ah! de cate ori voit-am
Ca sa spanzur lira-n cui
Si un capat poeziei
Si pustiului sa pui;

Dar atuncea greieri, soareci,
Cu usor-maruntul mers,
Readuc melancolia-mi,
Iara ea se face vers.

Cateodata... prea arare...
A tarziu cand arde lampa,
Inima din loc imi sare,
Cand aud ca suna cleampa...

Este Ea. Desarta casa
Dintr-o data-mi pare plina,
In privazul negru-al vietii-mi
E-o icoana de lumina.

Si mi-i ciuda cum de vremea
Sa mai treaca se indura,
Cand eu stau soptind cu draga
Mana-n mana, gura-n gura.

Octavian Goga - Rugaciune

2007-07-07T07:27:00.000+03:00

Rătăcitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios, stăpâne,
În faţa strălucirii tale.
În drum mi se desfac prăpăstii,
Şi-n negură se-mbracă zarea,
Eu în genunchi spre tine caut:
Părinte,-orânduie-mi cărarea!

În pieptul zbuciumat de doruri
Eu simt ispitele cum sapă,
Cum vor să-mi tulbure izvorul
Din care sufletul s-adapă.
Din valul lumii lor mă smulge
Şi cu povaţa ta-nţeleaptă,
În veci spre cei rămaşi în urmă,
Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.

Dezleagă minţii mele taina
Şi legea farmecelor firii,
Sădeşte-n braţul meu de-a pururi
Tăria urii şi-a iubirii.
Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina
Şi zvonul firii-ndrăgostite,
Dă-i raza soarelui de vară
Pleoapei mele ostenite.

Alungă patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frânge,
Şi de durerea altor inimi
Învaţă-mă pe mine-a plânge.
Nu rostul meu, de-a pururi pradă
Ursitei maştere şi rele,
Ci jalea unei lumi, părinte,
Să plângă-n lacrimile mele.

Dă-mi tot amarul, toată truda
Atâtor doruri fără leacuri,
Dă-mi viforul în care urlă
Şi gem robiile de veacuri.
De mult gem umiliţii-n umbră,
Cu umeri gârbovi de povară...
Durerea lor înfricoşată
În inimă tu mi-o coboară.

În suflet seamănă-mi furtună,
Să-l simt în matca-i cum se zbate,
Cum tot amarul se revarsă
Pe strunele înfiorate;
Şi cum sub bolta lui aprinsă,
În smalţ de fulgere albastre,
Încheagă-şi glasul de aramă:
Cântarea pătimirii noastre.

George Bacovia - In fericire

2007-07-07T07:25:00.000+03:00

Sunt clipe când toate le am...
Tăcute, duioase psihoze -
Frumoase poveşti ca visuri de roze...
Momente când toate le am.

Iată, sunt clipe când toate le am...
Viaţa se duce-n şir de cuvinte -
Un cântec de mult... înainte...
Momente când toate le am...

Nichita Stanescu - Anica

2007-07-07T07:23:00.000+03:00

Sughita:
Cineva gindea la ea.

Cam peste-o luna-i dusa la vedere
...Odaia zace în tacere,
perdeaua are ciucuri, creturi,
pe masa - cinci dulceturi.

Când se-ntoarce de la el,
spirc, pe ea, un porumbel.
Petitoarele îi spun
ca-i semn bun.

Ion Barbu - Copacul

2007-07-07T07:22:00.000+03:00

Hipnotizat de-adînca şi limpedea lumină

A bolţilor destinse deasupra lui, ar vrea

Să sfarme zenitul, şi,-nnebunit, să bea,

Prin mii de crengi crispate, licoarea opalină.

Nici vălurile nopţii, nici umeda perdea

De nouri nu-i goneşte imagina senină;

De-un strălucit albastru viziunea lui e plină,

Oricît de multe neguri în juru-i vor cădea…

Dar cînd augusta toamnă din nou îl înfăşoară

În tonuri de crepuscul, cînd toamna prinde iară

Sub casca lui de frunze un rod îmbelşugat,

Atunci, intrînd în simpla, obşteasca armonie

Cu tot ce-l limitează şi-l leagă împăcat,

În toamna lui, copacul se-nclină către glie.

Tudor Arghezi - Iscoada

2007-07-07T07:20:00.000+03:00

Decum s-a ivit lumina.

A ieşit din stup albina,

Să mai vadă, izma-creaţă

A-nflorit de dimineaţă?

Se-ngrijeşte gospodina

De-nfloreşte şi sulfina,

Căci plutise val de ceaţă,

Astă-noapte, pe verdeaţă.

A găsit toată grădina

Înflorită, şi verbina,

Şi s-a-ntors, după povaţă,

Cu o probă de dulceaţă.

Lucian Blaga - La curtile dorului

2007-07-07T07:14:00.000+03:00

Prin vegherile noastre -- site de in --
vremea se cerne, si-o pulbere alba
pe tâmple s-asaza. Aurorele înca
se mai aprind, si-asteptam. Asteptam
o singura ora sa ne-mpartasim
din verde imperiu, din raiul sorin.
Cu linguri de lemn zabovim lânga blide
lungi zile pierduti si straini.
Oaspeti suntem în tinda noii lumini
la curtile dorului. Cu cerul vecini.
cu toate ca mult mai putin o sa para.
Asteptam sa vedem prin columne de aur
Evul de foc cu steaguri pasind,
si fiicele noastre iesind
sa puna pe fruntile portilor laur.

Din când în când câte-o lacrim-apare
si fara durere se-ngroasa pe geana.
Hranim cu ea
Nu stim ce firava stea.

Mihai Eminescu - Glosa

2007-07-07T06:45:00.000+03:00

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi si noua toate;
Ce e rãu si ce e bine
Tu te-ntreaba si socoate;
Nu spera si nu ai teama,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamna, de te cheama
Tu ramii la toate rece.

Multe trec pe dinainte.
In auz ne suna multe.
Cine tine toate minte
Si ar sta sa le asculte?
Tu aseasa-te deoparte.
Regasindu-te pe tine,
Cand cu zgomote desarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici incline a ei limba
Recea cumpan-a gindirii
Inspre clipa ce se schimba
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naste
Si o clipa tine poate;
Pentru cine o cunoaste
Toate-s vechi si noua toate.

Privitor ca la teatru
Tu in lume sa te-nchipui;
Joace unul si pe patru
Totusi tu ghici-vei chipu-i,
Si de plange, de se cearta,
Tu in colt petreci in tine
Si-ntelegi din a lor arta
Ce e rau si ce e bine.

Viitorul si trecutul
Sunt a filei doua fete,
Vede-n capat inceputul
Cine stie sa le-nvete;
Tot ce-a fost ori o sã fie
In present le-avem pe toate,
Dar de-a lor zadarnicie
Tu intreaba si socoate.

Caci acelorasi mijloace
Se supun cite exista.
Si de mii de ani incoace
Lumea-i vesela si trista;
Alte masti, aceeasi piesa,
Alte guri, aceeasi gama,
Amagit atat de-adese
Nu spera si nu ai teama.

Nu spera cand vezi miseii
La izbinda facind punte,
Te-or intrece nataraii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teama n-ai, cata-vor iarasi
Intre dinsii sa se plece,
Nu te prinde lor tovaras;
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cantec de sirena
Lumea-ntinde lucii mreje
Ca sã schimbe actorii-n scena.
Te momeste în virteje;
Tu pe-alaturi te strecoara,
Nu baga nici chiar de seama,
Din cararea ta afara
De te-ndeamna, de te cheama.

De te-ating, sa feri in laturi,
De hulesc, sa taci din gura;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Daca stii a lor masura;
Zica toti ce vor sã zica.
Treaca-n lume cine-o trece;
Ca sã nu-ndragesti nimica,
Tu ramii la toate rece.

Tu ramii la toate rece,
De te-ndeamna, de te cheama;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera si nu ai teama;
Tu intreabe si socoate
Ce e rau si ce e bine;
Toate-s vechi si noua toate;
Vreme trece, vreme vine.

Vasile Alecsandri - Andrii-Popa *

2007-07-07T06:37:00.000+03:00

Cine trece-n Valea-Seacă
Cu hamgerul fără teacă
Şi cu pieptul dezvelit?
Andrii-Popa cel vestit!

Şapte ani cu voinicie
Şi-a bătut joc de domnie
Şi tot pradă ne-ncetat,
Andrii-Popa, hoţ bărbat!

Zi şi noapte, de călare,
Trage bir din drumul mare,
Şi din ţară peste tot!
Fug neferii cât ce pot,

Căci el are-o puşcă plină
Cu trei glonţi la rădăcină,
Ş-are-un murg de patru ani,
Care muşcă din duşmani,

Ş-are fraţi de cruce şapte,
Care-au supt sânge cu lapte.
Şi nu-i pasă de nimic,
Andrii-Popa cel voinic!

Căpitane, frăţioare,
Ce se vede despre soare?
Să zăresc vro patru cai!...
N-auzişi tu de-un Mihai?

Căpitane, te găteşte,
Mihai mândrul te goneşte.
Iată-1, vine ca un zmeu!
Fă trei cruci la Dumnezeu.

Cum îi vede-n depărtare,
Popa strigă-n gura mare:
"Hai la goană de neferi!
Hai la horă de muieri!"*

A zis! ţipă, se aruncă,
Trece şes, pâraie, luncă
Cu fugarul sprintenel
Şi cu hoţii după el.

Mihai mândrul vine iară,
Falnic ca un stâlp de pară,
Pe-un cal alb ce n-are loc
Şi din ochi aruncă foc.

Fug cum fuge-o o rândunică,
Fug ca fulgerul când pică,
Şi se duc voinicii, duc,
Cu urgie de haiduc!

Piept în piept!... câmpul răsună
Toţi de tot dau împreună.
Toţi la luptă-s încleştaţi,
Toţi în sânge încruntaţi.

"Ura, fraţi!" caii nechează,
Sus văzduhul scănteiază.
"Ura!" moartea s-a ivit!
Vulturu-n zbor s-a oprit!

Zi de vară pân-în seară
Dau voinicii să se piară
Şi cu fierul ascuţit,
Şi cu pumnul amorţit.

Sângele-n răni gâlgâieşte,
Glasu-n gură se sfârşeşte.
Zece-s morţi! doi încă vii,
Mihai mândrul şi Andrii.

Andrii fuge făr' de-o mână,
Prinde murgul la fântână,
Dă pieptiş, sare pe şa
Şi din gură zice-aşa:

"Zbori, copile sprintenele,
Să mă scapi de chinuri grele,
Că mă jur, de mă-i scăpa,
Ca pe-un frate te-oi căta".

Murgul sprinten se repede.
În zadar! Mihai mi-1 vede!
"Stai, hoţ-popă, dragul meu,
Să-ţi arăt cine sunt eu!"

Şi cum zice, mi-1 chiteşte,
Drept în frunte mi-l loveşte!
"Ura!" Vulturul din nori
Răcni falnic de trei ori.

1843, Ocna

* Acest hoţ a cutreierat ţara şapte ani întregi, fără a-1 putea prinde vreo
poteră. În anul 1818, Mihai Cozoni, unchiul autorului, a fost însărcinat
prin poruncă domnească ca să puie mâna pe acel hoţ vestit. Întâlnindu-l la
Valea-Seacă, 1-a ucis din fuga calului, după o cruntă luptă de câteva ore.

Nichita Stănescu - Balada motanului

2007-07-07T06:30:00.000+03:00

Motan m-aş fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare şi musteţe lungi,
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.

La ora când târâş-grăpiş
zăpada nopţii se adună
eu, cocoţat pe-acoperiş,
să urlu a pustiu la lună.

Şi-atuncea, şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine
şi să mă-njure surd, de Domnul,
că le-am stricat, urlând, tot somnul.

De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna.

Motan m-aş fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare şi musteţe lungi
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.

Când zorii ziua o deznoadă
să mă tot duc, să mă tot duc
şi tinicheaua prinsă-n coadă
s-o zdrăngănesc pe străzi, năuc.

Jegos şi obosit, apoi,
cu maţele în liturghie,
să mă adun, să mă-ncovoi
prin albiturile-n frânghie.

Ca-n faţa unui şobolan
spinarea să mi-o fac colan
să scuip, să scuip şi-n urmă iar
hai-hui să plec pe străzi, hoinar.

Pisicile de prin vecini
să le gonesc pe la pricini,
să-mi fete fiecare-un pui
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.

Iar când o fi uitat să mor
la cârciuma din mahala
sorbită-n calea pumnilor
posircă acră viu să stea.

"Hei... viaţă, viaţă... ieşi din cort
hai, pune-mi-te iar pe danţ...
te uită... zace colo-n şanţ
motanul mort, motanul mort..."

11 august 1955

Balada motanului - Argotice (1955)

logo

2007-06-02T00:10:00.000+03:00